miercuri, 2 februarie 2011

Nenea Iancu Caragiale

Multumita Ioanei Ginju, care tine flacara aprinsa, mi-am dat seama ca am uitat ieri de Caragiale. Atata politica m-au facut sa uit de un moment important: la 1 Februarie 1852 a venit pe lume vestitul Caragiale, ieri au fost 159 de ani de la nasterea lui.


Nenea Iancu, etern si contemporan prin scrierile sale, este viu si traieste printre noi.

Societatea zilelor noastre este neschimbata in obiceiuri ca cea din 1880 si parca ma astept sa il vad pe Caragiale la berarie sau la o emisiune pe TVR Cultural.
Piesele lui jucate de inegalabilul Birlic sunt un deliciu indiferent de cate ori le vezi. Confident si prieten a lui Eminescu, i-a dedicat acestuia frumosul articol-declaratie:
"In Nirvana"-publicat in Constituţionalul din 20 iunie 1889, ca editorial, semnat C.

Il reproduc aici, merita citit (recitit):


Sînt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfîrşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor.
Văzîndu-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mîndrie:
— Îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut cîteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.
Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slujea în curte şi la grajd — culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller.
În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul era foarte blînd, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.
Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi închipuiam pe tinărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare.
În închipuirea mea, văzlndu-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine.
Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gîndesc astfel — că adică, un om mare trebuie in toate să fie ca neoamenii — era pripită, poate chiar de loc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.
Tînărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd şi adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
-Mă recomand, Mihail Eminescu.
Aşa l-am cunoscut eu. Cîtă filozofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vîrstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărît, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat.
Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încîntat.
—Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris.
—Da, am scris.
—Atunci — şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie — fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.
Eminescu s-a executat numaidecît. Era o bucată dedicată unei actriţe de care el era foarte înamorat... D-abia mai ţiu minte. Ştiu atîta, că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 69 în Familia din Pesta.
A doua zi seara ne-am întîlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mîhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut şi posomorît, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme, şi dimineaţa, la amiazi cînd m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.
L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua rîzînd, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cîntat doina.
Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălucirea lui.
Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blînd şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!
Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s-a întors fără dînsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă, şi d-acolo l-a trimis la Viena.
Am văzut mai tirziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.
Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amîndoi în străinătate — el la Viena, celălalt la Berlin.
Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blînd şi de ciudat — o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în cîteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărît să-l ia pe lîngă dînsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.
Peste mai multă vreme, cînd am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns rîzînd:
— Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi!
Peste cîţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrîn foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i deie „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească.
L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorît cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decît ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.
Am aflat apoi că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rînd, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de un viţiu.
Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rînd crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte.
Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească.
Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece". Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cînte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Qakiamuni.
O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfîrşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, pînă ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sînu-i încă din sînul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrîne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei — geniul cu nebunia.
Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă cît şi de strălucită.
În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mîhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub „teiul sfînt”, n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.
Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — aşa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.
1889, iunie 18



Sa traiesti nene Inacule in inimile si gandurile noastre !

Un comentariu:

Ioana Gînju spunea...

..Eminescul nostru..despre care nu stim ca a fost un mare jurnalist(cel mai mare), si nu stim multe. Acum, cine ne mai opreste ?! Nimeni...Cit despre Caragiale, cit vor fi romani pe pamintul asta, Caragiale va fi viu.